Cine moare

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim…
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

de Pablo Neruda

Am învăţat, de Octavian Paler


Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă!!
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul … depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul
circa 15 minute

După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are două feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde.
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi...
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, 
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă,
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun iţi este un prieten,
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe,
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
îţi sunt luaţi prea repede.
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

Apus (haiku)


Copaci în flăcări,
pe drum de seară. Moare
câmpul, sub noapte.

Comandă e-book-ul Haiku AICI.

Cortina


În spatele oraşelor e cântecul păsărilor,
în spatele oamenilor e zborul,
în spatele pământului stă cerul,
în spatele morţii e dorul.

 © Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Ultimul tigru din jungla indiană

Mă plimb plictisit, sunt ultimul exemplar de tigru din jungla indiană;
maimuţele fug din calea mea, papagalii cârâie, şerpii se ascund sub frunziş,
doar omul, cel mai bun prieten al tigrilor, mă întâmpină.
Omul – acest zeu prietenos, îmi vorbeşte trist despre moarte
şi eu înţeleg, şi eu îl cred,
omul are probleme, problema lui de astăzi sunt eu,
vrea o amintire de la ultimul exemplar de tigru din jungla indiană.


Năpârlesc cu sânge şi îi ofer blana mea,
îl văd cum se bucură, făcându-mi semne prietenoase cu puşca.
Mă bucur şi eu pentru el, oricum, ce-mi trebuia mie blana?
Omul să fie fericit, asta e tot ceea ce contează,
el, numai el, este animalul superior,
el, cel mai bun prieten al maimuţelor, al papagalilor, al şerpilor
şi-a cui o mai fi rămas pe planetă.


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Tablou de iarnă


Cu braţele încremenite
de frig,
sălciile au căzut
în genunchi,
prizoniere
ale râului îngheţat.
Cerul
asediat
de ninsoare,
ascultă neputincios
rugăciunea mută
a sălciilor
plângătoare.
Fulgii
şoptesc
poveşti
nepământeşti,
în timp
ce se scufundă
în moarte.
Şşşt,
ninge!
Iarna
se înfiltrează
în toate. 

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Sentinţa

 Pierdut între ani,
adulmec lumina de la capătul vieţii.
Sunt puşcăriaşul materiei
şi trag după mine ghiulelele ceţii.

Un sân plin de femeie
l-am luat în tinereţe drept soare,
azi, arareori, în câte-o noapte,
îmi mai e lumânare.

Nici scrisul, nici cartea,
nu mi-au dat vreo povaţă,
am venit singur, voi pleca singur,
viaţa atât ne învaţă.

O rană e trupul,
un blestem e gândirea.
Încolonată pe naţii,
mărşăluieşte, placidă, omenirea.

Decorul e variat: avem furtuni,
avem şi soare,
ne mândrim că suntem liberi,
legaţi la ochi şi la picioare.

Visăm că ne-ndreptăm spre rai
unde ne aşteaptă, zâmbind, Cineva.
Sisifi, ne cărăm în spate povara,
ba mai uşoară, ba grea.

Dar cursa nu se termină niciodată,
sentinţa-i să mărşăluim mai departe...
Traversăm o închisoare infinită,
condamnaţi la viaţă şi moarte.


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Scrisoare zdrenţuită

Mă ghemuiesc în mine şi joc
jocul acela dureros al singurătăţii:
zâmbesc când mă urăşti,
tac când mi-e cel mai rău,
îţi scriu când îmi vine să te bat.


Să fii civilizat
înseamnă să suferi doar în colţul tău.


Aşa că mă refugiez în mine însumi
ca într-o insulă pustie,
ca în cea mai depărtată eră
din pruncie.


Şi mă simt ca şi cum mi-a plesnit o clepsidră în sânge,
iar în ea, un copil încă plânge,
pe când în afară, o femeie ce râde
îşi aşează cagula de gâde.


Trupul îmi pute a moarte, sufletul a nemurire.
M-a pălmuit zeul cu moarte
şi m-a blestemat cu iubire.


Sunt şi eu tot un soi de Dumnezeu muribund,
mă răzleţesc prin nori, prin pământ,
prin cuvânt,
cu tăcerea pe tăcere călcând.


Se înroşeşte pagina cu sângele sufletului meu
dar încă scriu,
încă sunt viu
şi mă gândesc la tine,
încă vreau prin cuvinte
să te ridic din ruine.


Scormonesc în tine
după raţia mea de fericire
şi tot nu descopăr nimic;
scormonesc în amintire,
în vise, în cuvinte...
voi muri când
nu îmi voi mai aduce aminte!


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Şarpele



Cuvintele zornăie goale, cad lângă mine,
se sparg în fărâme,
cioburi ce reflectă sentimentele risipite
în atâtea nopţi.
Mă ghilotinează muţenia...
Mereu aceleaşi reproşuri fără de care nu mai poţi...

Plouă.
Ne certăm ca proştii
în oraşul ăsta ca o închisoare lichidă.
Ne învârtim prin curtea lui, în cerc,
cu cătuşe pe aripi:
ocnaşii cerului întunecat!
Parcă ne spală dinadins Dumnezeu cu ploaie,
meticulos, pe mâini, pe faţă,
să ne cureţe de fiece păcat.

Oraşul ne roade ca o lepră,
ploaia ne înfige în carne cui după cui;
rătăcitori suntem prin ţara de apă,
fiii nimănui... ai nimănui.

Suntem ca nişte bule de şampanie
în cupa lui Dumnezeu,
pocnind, în gol,
mereu.

Pesimist de vocaţie, fascinat de nimic,
aştept nerăbdător să fiu extras din plic,
să-mi vină rândul să mor.
Va fi sărbătoarea mea naţională,
aniversăm un poet mai puţin în popor.

Până atunci mă plimb prin oraş cu cuvintele la brâu
ca şi cu o centură de dinamită,
o să explodez în curând ca să vă prefac într-o sită
de versuri însângerate. Mie nu mai îmi pasă,
mă voi întoarce la ale mele, la noapte, la vise,
la şoapte.

Şarpele poeziei m-a muşcat odată de gât,
e atât de mult de atunci că m-am obişnuit cu otrava,
mi s-a urât.

Ce-i iubito? Gata discuţia?
Nici n-am observat când ai tăcut.
Pleci?
Iar ne despărţim?
Ce să spun... Un învingător mai puţin.

Când plouă, singurătatea nu e decât un cheag de sânge
ce urcă spre inimă.
Nu auzi? Nu simţi?
Ploaia are şi dinţi
cu care muşcă.
Oraşul, ca şi corpul,
nu-i decât o cuşcă
putrezită de apă.
Pârâie în mine grinzile
sufletului,
se crapă.

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Personajele secundare

Eu iubesc personajele secundare!
Fiinţele acelea cu existenţă măruntă
care apar pe scena de teatru
pentru o replică-două-trei
şi apoi iasă din lumina reflectoarelor
fără ca vreunul dintre noi să mai ştie
unde s-au dus, ce fac şi cum mai trăiesc.


Se mai interesează apoi cineva de drama personajelor secundare?
Ne-am obişnuit să stăm cu ochii doar pe actorii principali:
ei primesc cele mai bune costume,
au cele mai consistente replici,
iubesc cu adevărat, trăiesc până la capăt;
ei sug strălucirea reflectoarelor,
culeg florile şi aplauzele de final.


Dar eu iubesc mai mult personajele secundare!
Oamenii aceia care ştiu să rămână muţi cu demnitate,
care nu se dau în spectacol,
care nu ne impun râsul sau drama lor,
deşi de veacuri li s-au distribuit
doar măruntele, realistele,
nenumăratele roluri
ale tragediei şi comediei comune.

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

O lume de plastic


Pe trotuare, femeile se deschid
ca nişte conserve,
oferindu-şi trupul
de gumilastic
în onoarea zeului fantastic
al iubirii de plastic.

Creiere de plastic
şi dinţi de aur
circulă pe străzi,
la volanul maşinilor de fier,
mucava şi plastic.
Bărbaţi care, clasic,
oferă bani de plastic
din portofele de piele.
Piele pe piele râvnesc
dar primesc întotdeauna
doar plastic pe plastic.
Zâmbesc elastic
când se întorc acasă,
în case de piatră,
la neveste de piatră
şi copii de plastic.

Adorm şi visează fantastic
o lume de carne şi oase,
cu sălbatice făpturi gonind
maiestuoase
prin vechi oraşe,
cu zei în temple
şi femei pătimaşe.

Se trezesc mahmuri,
fumează o ţigară
şi iasă
în lumea de plastic
de-afară.

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Noaptea

Noaptea, ca un cocoşat negru
şi genial, creând poezii
într-un ritm infernal
pe care le recită tuturor,
fără ca niciodată să le scrie.


Noaptea - pâlnie fermecată
care mă suge înspre copilărie
şi chiar mai jos, înspre mamă,
înspre tată,
înspre pulberea de atomi.


Noaptea - această scară spre Cosmos
cu trepte din stele.


Noaptea - cel mai frumos anotimp
al vieţii mele.


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Iunie


Lumina îmi lustruieşte trupul cu razele-i moi,
În lume şi-n sufletul meu este vară,
Îmi înverzeşte-n sânge trifoi cu patru foi,
Nopţile, de-acuma, n-or să mă mai doară!

Trec pe stradă fete cu plete parfumate,
Săruturile au dulce gust de căpşuni,
Ah, câtă căldură emană din toate
În iunie, luna în care redevenim păgâni.

Ne iubim cu sete, dincolo de moarte,
Dincolo de iarnă, dincolo de ger;
Este iarăşi vară, ninsorile-s departe,
Fericiţi şi tineri, vâslim către cer...

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Înserare

Ca o pasăre apocaliptică,
noaptea mănâncă
din obrajii soarelui.
Orizontul se îmbibă de sânge,
în cer s-au aprins lumânările.
Crucificaţi de somn,
oamenii se întind şi mor,
provizoriu.
Se face linişte...


Doar un cor de fantome
mai cântă poeţilor.


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Femeia din cuvinte


Eşti, până la urmă, doar o femeie din cuvinte,
plăsmuire de vis şi dorinţă,
de gând şi salivă,
de sete fierbinte.

Forma ta nu e una reală,
nu-mi pot sătura trupul cu tine,
alcătuită doar din litere, din cuvinte, din fraze,
fiinţa ta depinde încontinuu de mine.

Orice parte a ta: ochii, sânii, coapsa,
odată gândită, se transformă instantaneu în cuvinte;
vreau să te iau prin imagini în posesie
dar nu stăpânesc, în fapt, decât propria-mi minte.

Tu – eşti un cuvânt,
iubirea – e un alt cuvânt,
până şi eu mă transform prin fiecare atingere de pix
în cuvânt.

Dar nu-i nimic, iubito!
Când cei mai mulţi oameni se întorc în ţărână,
măcar noi să găsim în poezie mormânt.

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Eu scriu


Eu scriu pentru pereţii casei mele,
pentru arborele care mă-ngână la geam,
scriu pentru cerul însămânţat cu stele
şi pentru pruncul care eram.

Scriu pentru oameni care nu s-au născut
şi pentru cei care au murit demult,
ştiu prea bine că glasul lor e mut
dar tăcerea-mi place să le-o ascult.

Eu scriu pentru bătrânul ce voi fi,
pentru pământul de sub paşii mei,
pentru femeile pe care le-am iubit
şi pentru îmbătrâniţii zei.

Scriu pentru odihna mea de zi cu zi,
pentru ca gândul să nu înnebunească,
scriu pentru viitorii mei copii,
să mă păstreze în rafturile lor, acasă.

© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

E încă timp

Uşa am să mi-o zidesc de mâine,
Nimeni să nu îmi mai calce pragul!
Mi-am făcut rezerve mari de pâine,
Apă am adunat pentru tot anul.


Am să stau în casă ca într-o mănăstire,
Singurul călugăr îi voi fi,
Voi trăi în post şi rugăciune,
Nu voi mai greşi, n-oi mai iubi.


Am să intru-n casa mea săracă,
M-oi hrăni cu cărţi şi fantezii,
Tu zadarnic o să mai îmi baţi la poartă,
N-am să îţi deschid, să nu mai vii!


Uşa am să mi-o zidesc de mâine,
Pe nimeni n-am să mai primesc...
Doar azi mai poţi veni, iubito,
Azi încă vreau şi pot să te iubesc.


Însă orele goale îmi zidesc speranţa,
N-ai venit nici azi, nu, n-ai venit...
Încă o dată mai verific clanţa,
E uşa tot deschisă; eu, tot părăsit.


Uşa am să mi-o zidesc, îţi jur, de mâine,
Amân călugărirea mea c-o zi!
E încă timp să-mi spulberi îndoiala,
E încă timp. E încă timp să vii.


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

De ce ?


De ce ?

De ce iese mucegaiul tristeţii
prin pereţii mei de carne ?
De ce urlă în mine toţi lupii
pământului când lumea adoarme ?


De ce cu mâinile înţepenite de ger
încă mă mai forţez să scriu ?
De ce continui să-nghesui albastrul
într-al vremii negru sicriu ?


De ce nu-mi răspunde nimeni
când urlu dintre toţi cel mai tare ?
De ce pe mine şi iubirea
şi lipsa iubirii mă doare ?


De ce să mă mai bâlbâi în versuri
care nu mă vindecă niciodată ?
De ce tocmai mie mi s-au spart în sânge
clepsidrele de foc şi de apă ?


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Blestem

 
Să n-ai la cine spune noapte bună
când seara urcă-n sânge cu întuneric.
Sufletul, lup singuratic, să-ţi urle la lună
un cânt de damnat, luciferic.

Femei să nu-ţi dezvăluie taina trupului gol,
la uşa cărnii tale nimeni să nu bată.
Veşnic să aştepţi în tăcere un sol
care nu va veni niciodată.

S-adormi chinuit pe ruguri de vise,
să te trezeşti năduşit, să chemi, să implori.
Nopţile să te poarte prin deşerturi întinse
iar dimineţile să-ţi fie acoperite de nori.

Să munceşti ca un sclav, fără să ştii pentru cine,
să înghiţi fără poftă o hrană lipsită de gust,
să bei doar apă clocită, din ulcioare străine.
Să n-ai viitor... Nici prezent... Nici trecut...


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/

Unde e iubirea aceea ?

Unde e iubirea aceea care ne făcea,
o, Doamne,
să ardem de vii pe altarele de carne,
şi să râdem,
ah, să râdem,
atât de des,
atât de vii?
Unde-i fericirea aceea limpede
ca de copii?


Unde e iubirea care ne sădea pe umeri aripi
de zburam unul spre altul,
încântaţi de fericirea
de-a găsi în noi înaltul?


Unde e iubirea aceea, care ne ţinea treji
atâtea nopţi? În care visam, vorbeam, plănuiam
căsnicia ideală? În care ne puteam iubi mereu
fără osteneală?


Unde-s poeziile acelea care ne ardeau buzele,
unde-s cântecele noastre? Dansurile,
promisiunile, cuvintele?
Toate s-au dus!


Au rămas doar mormintele...


© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/
 
google185f9a04323f851a.html