Cuvintele zornăie goale, cad lângă mine,
se sparg în fărâme,
cioburi ce reflectă sentimentele risipite
în atâtea nopţi.
Mă ghilotinează muţenia...
Mereu aceleaşi reproşuri fără de care nu mai poţi...
Plouă.
Ne certăm ca proştii
în oraşul ăsta ca o închisoare lichidă.
Ne învârtim prin curtea lui, în cerc,
cu cătuşe pe aripi:
ocnaşii cerului întunecat!
Parcă ne spală dinadins Dumnezeu cu ploaie,
meticulos, pe mâini, pe faţă,
să ne cureţe de fiece păcat.
Oraşul ne roade ca o lepră,
ploaia ne înfige în carne cui după cui;
rătăcitori suntem prin ţara de apă,
fiii nimănui... ai nimănui.
Suntem ca nişte bule de şampanie
în cupa lui Dumnezeu,
pocnind, în gol,
mereu.
Pesimist de vocaţie, fascinat de nimic,
aştept nerăbdător să fiu extras din plic,
să-mi vină rândul să mor.
Va fi sărbătoarea mea naţională,
aniversăm un poet mai puţin în popor.
Până atunci mă plimb prin oraş cu cuvintele la brâu
ca şi cu o centură de dinamită,
o să explodez în curând ca să vă prefac într-o sită
de versuri însângerate. Mie nu mai îmi pasă,
mă voi întoarce la ale mele, la noapte, la vise,
la şoapte.
Şarpele poeziei m-a muşcat odată de gât,
e atât de mult de atunci că m-am obişnuit cu otrava,
mi s-a urât.
Ce-i iubito? Gata discuţia?
Nici n-am observat când ai tăcut.
Pleci?
Iar ne despărţim?
Ce să spun... Un învingător mai puţin.
Când plouă, singurătatea nu e decât un cheag de sânge
ce urcă spre inimă.
Nu auzi? Nu simţi?
Ploaia are şi dinţi
cu care muşcă.
Oraşul, ca şi corpul,
nu-i decât o cuşcă
putrezită de apă.
Pârâie în mine grinzile
sufletului,
se crapă.
© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/