Iubito, sunt gri şi amar
Ca un bob de ţărână.
Şi-nsingurat şi părăsit
Ca o târfă bătrână.
Căci e din nou ora aceea, iubito,
Când toate îmi par fără rost,
Când timpu’ a-ncremenit şi mă apasă
Ca o zi nesfârşită de post.
Şi mă gândesc la moarte
Mereu, mereu, mereu.
Sunt fir de nisip din clepsidra
Numită Dumnezeu.
Şi prea mă sufocă, iubito
Acest infinit neînţeles.
Mă clatin între înger şi demon,
Între rugi şi eres.
Şi parcă aş vrea să mă sting şi să aflu
De e ceva de aflat.
Şi aş jertfi totul, iubito. Totul!
Doar să mă simt împăcat.
© Cosmin Soameş - http://poeziisialtenebunii.blogspot.com/
Postări
